de ce mint copiiiVa mai aduceti aminte de Pinocchio, care pe masura ce mintea, i se lungea nasul? Ei bine, daca ne-am transpune in povestea lui, ar insemna sa nu mai incapem nicaieri de propriul nas. Ne intrebam de ce copiii mint insa nu ne intrebam, dar oare noi nu mintim? Care sa fie diferenta intre adultii responsabili si copii atunci cand spun minciuni? Diferenta este ca ale noastre sunt “adaptative” sau cel putin asa le justificam, pe cand ale lor sunt un prilej de ingrijorare pentru cei din jur.

Sa vedem impreuna care este evolutia acestui fenomen: pana la varsta de 3-4 ani, copilul nu dispune inca de capacitatea cognitiva de a diferentia realul de fictiune, de fantezie. Lumea copiilor pe cat ne poate parea noua de haioasa, pentru ei este cat se poate de serioasa. Traiesc intr-o lume a personajelor, pe care noi o incurajam de cele mai multe ori (Mos Craciun, Zana cea Buna, Spider Man, etc), a supranaturalului, a tuturor posibilitatilor. In aceasta situatie, este destul de dificil sa-i acuzam de pacatul minciunii cand el nu poate face distinctia intre bine si rau, intre adevar si minciuna (Este ca si cum l-am aresta pe Tom pentru ca-l hartuieste pe Jerry).
Mai tarziu, dupa 4 ani, o data cu dezvoltarea inteligentei apare si conturarea constiintei morale. Viata deja devine mai dificila pentru el: i se iveste posibilitatea alegerii – starea proprie de bine (pentru care s-a luptat de la inceputul existentei sale) sau adevarul, un concept nou pt el, fara nicio logica, care nu l-ar putea ajuta in vreun fel. Deci, cel mai probabil ajunge la concluzia ca aceasta realitate ajustata sau virtuala, o poate “vinde” cu mai multe beneficii decat adevarul.
Adolescentul incepe sa se apropie de ceea ce numesc adultii minciunile adaptative sau minciunile “albe”. De la “uitatul” fata de parinti, pana la infloriri si exagerari ale realitatii pe care le practica cu grupul sau de prieteni, puberul se foloseste de vechea unealta, intr-un mod mai rafinat, ce-i drept, pentru a-si aclama locul, “a-si pazi pielea” sau chiar si pentru un pic mai multa atenie decat ceilalti.
Ce se intampla cand minciunile nu mai sunt ocazionale, devin trasaturi stabile ale caracterului si se transforma in mitomanie?
Mitomania este cunoscuta in literatura de specialitate ca fiind o tendinta patologica de a minti. Cand vorbim despre mitomanie, ne referim la faptul ca persoana/copilul in cauza isi creaza o lume proprie, exgerarile sau fictiunea devin reale pentru el, valorizandu-se prin minciuni. Va putea spune ca a fost numit seful clasei, ca tatal sau este presedintele tarii, ca el are o jucarie pe care nimeni altcineva nu o are, ba chiar ca detine puteri paranormale. Toata constructia sa este menita sa il favorizeze, sa ii vindece anumite traume. Fuga in imaginar reprezinta un scut, o arma care ii asigura un loc mai bun. Chiar daca este constient de inventiile lui si de consecintele negative, recompensa afectiva este mai importanta pentru el.

Recomandari pentru parinti:
– Descurajati un astfel de comportament (parintele trebuie sa-i explice copilului riscurile minciunii);
– Observati in ce circumstante mine, cat, cum. Odata gasite anumite indicii, aceasta manie se poate trata mai bine;
– Valorificati calitatile copilului astfel incat sa nu-si mai atribuie singur caracteristici fantastice. Astfel va gasi alte metode prin care se poate afirma;
– Apelati la ajutorul unui specialist: psihoterapeut, psihiatru (in functie de gravitatea problemei) atunci cand considerati ca minciunile copilului devin prea grave si nu mai puteti gestiona singur situatia.

(De ce mint copiii)

Psihoterapeut Ileana Iliescu

Centrul Talk Talk